The English Post

I heard that being someone’s model can be really tricky. ( But in my case tricky for whom exactly?) Among all the things I do,  I  sometimes teach English. Some time ago I took under my protective pony-wing a 12-year-old girl, who happened to need English lessons. I appeared like Superman and saved the day, wohoo! The best thing about her was that she could be easily influenced… erm, I mean she’s a fast learner. After no more than two classes she got a haircut just like mine, the little brat. But looking back on that it didn’t really bother me much, I think I actually felt a bit of pride. You see, she was a good student, she did her homework each time, asked smart questions and loved reading. Too bad we had to stop the lessons – summer vacation came and then my job didn’t leave me much free time.

I started writing this post two years ago, yes, a long while back and I know I’m guilty of absenteeism on my blogs, gosh I had a lot of things to write about but didn’t. I didn’t want to throw this piece of…something in the trash like I did with many other ‘somethings’. Also, this is my first post in English and my 60th on the SelfishJellyfish. Hurray!

Cele două mâini stângi

M-am născut ca orice om. Am două picioare care mă poartă departe, departe, două urechi cu care aud doar ce vreau, doi ochi cu care văd minunăţii, dar şi două mâini. Ei bine, aici se pare că cineva a cam zbârcit-o. Ambele sunt… stângi. Şi mai au şi degete lunecoase, ce scapă mai tot.

Am o istorie lungă şi tare stufoasă de lucruri scăpate printre degetele mâinilor mele stângi: nasturi, fursecuri, haine, căni, farfurii, copii, telefoane, laptopuri, pisici, prieteni, iubiţi… şi lista se tot lungeşte că am avut la degetul mic vrute şi nevrute.

Mâinile mele stângi mă fac de ruşine când mi-e lumea mai dragă. Aşa că dau o stângă la schimb pentru o dreaptă. Dacă are cineva o mână dreaptă, nestângace, şi nu o foloseşte mă găsiţi aici. Doar nu o arunca spre mine că s-ar putea s-o scap pe jos si s-o stric..

1 Decembrie la Alba Iulia

Anul acesta am avut ocazia sa merg de 1 Decembrie la Alba Iulia, locul unde s-a infaptuit Marea Unire de la 1918. Am mai trecut o singura data prin acest mic oras, cand aveam 12 ani, dar am stat prea putin (si nici nu ne-au povestit profii ce si cum – eram in tabara prin apropiere).

This slideshow requires JavaScript.

Am ajuns aici in ajunul sarbatorii nationale. Am avut un soc cum am coborat din tren, din pricina temperaturii foaaarte scazute (parca -9 grade erau?). In ziua de 1 ne-am trezit dis de dimineata (e, hai, pe la un 9 juma’) si am pornit la drum, spre a ne minuna de festivitatile tipice evenimentului national. Am dat nas in nas si cu Ponta si Nastase. Au fost ceva huiduieli. Imbracata cu un pulovar si un fleece si un polar am asistat la prima ceremonie: schimbarea garzii de la Cetate. Ce mai, Palatul Buckingham sa moara de ciuda!

Inghesuiala tipic romaneasca nu a lipsit, dar de data asta pot spune ca a fost binevenita la frigul pe care l-am tras. Singurul lucru care m-a nelinistit a fost ca mi-au spus mai multe persoane sa am grija la buzunare in aglomeratie. Nici aici n-am scapat…

Eu personal am cinstit bucatica de istorie nationala cu (mult) vin fiert si voie buna, carnuri la gratar, jocuri de table si… dulcele grai ardelenesc ce m-o uns pe inima. Bată-ne Dumniezo, români să fim măcar o dată pe an.

Captain’s log: Day 2 1/2

Pentru ca durerea de ficat nu era de ajuns a revenit si o problema mai veche de sanatate. Acum si pietrele de la rinichi au hotarat deodata sa se duca de-a valma si sa-mi provoace dureri de abia stau in picioare. (Dar acum pot manca chestii solide, yay)

Totusi, am parte si de un lucru bun – o veste buna, mai exact. Am intrat la Buget! Sunt studenta masteranda la buget, yeeee! (las dansul fericirii pentru mai tarziu,  acum ma duc sa sarbatoresc cu niste No-Spa)

Bila razbunatoare

Hai sa-ti povestesc de ultima mea… ‘nefacuta’. In ultima vreme nu pot spune c-am avut cine stie ce grija de mine – cam ca de obicei de fapt – doar ca de data asta oboseala, stresul, nervii si nemancatul m-au ajuns din urma. A inceput cu o stare de oboseala, simteam ca somnul nu-mi ajunge si totusi nu prea am avut timp sa ma odihnesc. M-a durut un pic ficatul si pe urma a inceput nebunia. Frisoane, dat la boboci, dureri de cap, tot pachetul. Ce s-a adaugat nou pe lista de mizerii prin care trec au fost si ametelile.

Dupa ce am dat un ceai pe gat – tot ce pot consuma fara vomit yet again – m-a luat o ameteala mai ceva ca betiile crunte si pe urma… s-a taiat filmul. M-am trezit pe jos, tata ridicandu-ma in brate sa ma duca in pat. Trezit, de fapt, e mult spus. Imi dadeam seama ce se intampla dar nu am mai avut control asupra corpului meu, nici macar o mana n-am putut s-o mai ridic. M-am speriat un pic, nu mi s-a mai intamplat asta niciodata, dar ai mei au fost cei care au trecut prin clipe de cosmar, saracii. (macar nu m-am lovit, eram infofolita intr-un halat pufos tare).

Oscar sta acum langa mine, in pat. in stanga am telefonul, in brate laptopul legat la internet. All in all, I’m confined to bed rest until the end of the month…

O nouă relaţie

S-a făcut o lună de când am început această relaţie şi acum e cel mai bun moment să scriu despre asta. Pot spune cu mâna pe inimă că sunt tare fericită. Totul merge ca pe roate, ne înţelegem de minune, nu ne-am certat deloc până acum.

Ce-i drept, au fost câteva divergenţe la început, dar am trecut repede peste ele, ne-am cunoscut mai bine şi acum nu mai sunt probleme. Nici nu-mi imaginam că ne vom vedea atât de des. Recunosc, în primele zile am fost destul de tensionată şi chiar am avut câteva momente în care îmi venea s-o iau la goană la propriu, dar în timp m-am relaxat şi chiar mă bucur de faptul că merge aproape peste tot cu mine. Nu pot spune că mi-a fost pe plac din prima clipă, dar acum nu-mi pot imagina cum ar fi fost dacă nu luam această decizie.

Am cunoscut noi dimensiuni ale libertăţii şi independenţei în această lună. M-a transformat. Mi-a cunoscut colegii de serviciu, colegii de la master şi cei mai apropiaţi prieteni and I couldn’t be prouder.

Nu am ştiut asta din primul moment, dar acum o spun fără vreo reţinere: îmi iubesc maşinuţa. E grozavă! (O cheamă Yga)

España va bien!

Cu spaniola în corzile vocale şi un pumn de euro în buzunar am plecat în Spania (for my now yearly b-day trip). Am stat în Javea, am vizitat Valencia şi multe altele locuri grozave de prin împrejurimi, m-am bălăcit în Mediterană până am rămas fără suflare şi băut Sangria ca la mama ei acasă. Am ales şi câteva poze (făcute până să moară bateriile aparatului foto)… Mira los!

(Click pe poze pentru a le vedea mai mari)

Că tot s-a întâmplat

Referitor la postul de mai jos, uimitor a fost că, în ciuda opiniei publice că poliţia nu face mare lucru şi nu s-ar mobiliza pentru un lanţ de argint, ancheta este în desfăşurare şi la două zile de la incident unul dintre tipi a fost găsit (după o întreagă dramă în care am mers din nou la secţie să-l recunosc pe om, fix ca-n filme).

Apropo, niciunul dintre indivizii mai jos menţionaţi nu e ţigan român, ci unul e palestinian şi celălalt marocan. De-ai lor de-acolo. E o adevărată mişcare browniană a infractorilor în Europa, văd eu. Ţiganii lor vs ţiganii noştri, care fură mai mult de la ceilalţi.

Nu-mi mai fac speranţe să-mi găsească cineva pisicuţa, dar sper să-l găsesc măcar pe vânzătorul de la care am luat-o, poate-poate are una la fel. Of…

**Edit [18/09]: E vorba de aceşti doi tipi - la Ştirile ProTv

Trebuia să se întâmple asta… ?

Have you seen my cat?

Într-una din plimbările noastre nocturne, întorcându-ne de la cabinetul Laurei, chiar pe Şos.  Colentina am avut un groaznic ghinion. Un ţigan mi-a furat lanţul de la gât.. Nu, nu  era chiar scump, dar avea o valoare emoţională – din acest punct de vedere era priceless. M-am enervat groaznic că mi-a furat chiar pandantivul preferat. Ce să facem, cum să reacţionăm? Am făcut ce mi-a sugerat Laura: am sunat la 112 (pentru prima oara în viaţa mea). Mi-a răspuns o tanti plictisită , asta după ce a sunat telefonul de mai multe ori, timp în care eu deja disperam. După ce s-a lămurit tanti asta că nu cu ea am treabă, mi-a făcut legătura cu Poliţia. Mi-am spus oful pe nerăsuflate şi ni s-a cerut să rămânem pe loc. După câteva minute a venit şi un domn poliţist, gâfâind un pic că din cauza noastră a făcut şi un scurt jogging de seară şi împreună am mers la secţie. Cred că am povestit de vreo 7 ori cum s-a întâmplat totul, cum erau îmbrăcaţi cei doi ţigani (căci da, au fost doi, nu doar unul), ne-am plimbat cu patrula pe străduţe căutându-i – în zadar, desigur.

Ce m-a făcut să uit totuşi de nenorocul meu pentru restul nopţii a fost domnul-poliţist-în-civil care era pus pe şotii şi ne-a făcut să râdem tot timpul cât am fost în biroul lui să ne scriem declaraţiile (dar asta nu ştiţi de la mine, totuşi domnul-poliţist-în-civil trebuie să-şi păstreze imaginea de om dur al legii). And so we laughed the troubles – and my sleep – away.

Încerc să găsesc un sens în toată întâmplarea asta, dar nu văd niciunul. Tot ce-mi vine acum în minte e că vreau să mă car de aici. Şi cât mai repede cu putinţă – nu de alta, dar nu am bani să-mi angajez bodyguard.

Cum dai de cineva?

Acum ceva vreme mi-am dezactivat contul de fb si chiar zilele astea am stat si m-am intrebat…cum mai dai de cineva acum, daca nu ai numarul de telefon, adresa de mail sau cont pe fb ca sa cauti persoana in cauza?

Si ca sa fiu un pic rautacioasa, cred ca am inceput sa inteleg cum de tineau relatiile atat de mult inainte de Internet (si eventual inainte de telefonul mobil) – stateai si inghiteai ca de, e atat de greu sa dai de cineva, incat daca il paraseai pe cutare exista o mare posibilitate sa ramai singur for the rest of your life.

Momentan nu vreau sa redevin activa in social media, dar am de gasit cativa oameni si by George, e al naibii de greu sa dau de ei. Cred ca mi am ratat cariera. Trebuia sa ma fac detectiv…  sau jurnalist de investigatii.

Daca poate cineva sa ma ajute, astept ideile voastre – you know where to find me :)